Autor: Vlad Stroescu, Psihiatru

Acesta este un post personal si egoist. Dar tentativ sincer.

Medicul este un personaj mitologic dintre cele mai vechi. Masca antica a medicului e însa purtata de oameni obisnuiti, ceea ce ne conduce adesea pe buza prapastiei neîntelegerii. Nimic nu e cu totul pierdut, pentru ca medicul si pacientul sunt, contrar aparentelor, membri ai aceleiasi specii si vorbesc aceeasi limba. Noi, medicii, avem asadar doua posibilitati de salvare: fie devenim semizeii vindecatori reprezentati de mastile noastre, fie renuntam la masca.

Cum, pentru mine, a doua solutie este mult mai realista, voi scrie aici ce îmi place mai mult la meseria mea. Dar mai întâi, o sa scriu repede care nu sunt motivele pentru care îmi place. Iar despre motivele pentru care îmi displace voi scrie alta data.

Nu îmi place psihiatria pentru “fac mult bine” sau pentru ca as fi în vreun alt fel un salvator eroic al omenirii. Multi dintre noi, la ora prea timpurie a alegerii viitorul, dam la facultatea de medicina aspirând la statutul de binefacator. Sa zicem ca în adolescenta asemenea vise sunt normale, dar, pe masura ce înaintezi în miezul problemei si al vietii, îti dai seama ca, atunci când binele se întâmpla, asumarea întregului merit e în cel mai bun caz o iluzie. Ca sa nu mai vorbim cât de nepregatiti suntem sa ne asumam si raul care se întâmpla. Suntem cel mult deus ex machina, vehiculul prin care se face ceea ce se poate face. Suntem, pe scurt, profesionisti, nu apostoli.

Sa ne întelegem: e un loc enorm de mai bine si sunt enorm de multe lucruri pe care putem si trebuie sa le facem. Însa sansele de succes apartin comunitatii, nu eroilor individuali, în lumea noastra în care deficitul acut e tocmai cel de simt civic si de comunitate. Exceptii exista si sunt semnificative, dar foarte rare.

Nu îmi e draga psihiatria datorita statutului social sau financiar pe care mi l-ar oferi. Nu am ipocrizia sa afirm ca mi-ar displacea sau as refuza asemenea avantaje. În vremea bunicilor mei, personajul monden cel mai important al lumii burgheze era ofiterul de armata, urmat îndeaproape de medic. Decenii de compromisuri si incapacitatea noastra cronica de a comunica ne-au dat jos din invidiata pozitie sociala. Iar pedigree-ul nostru academic si stiintific, de care ne-am fi putut prevala cândva, e astazi, eufemistic vorbind, ambivalent. Nu, titlul de medic nu-mi confera niciun statut, si nici eu nu am pretentia sa fiu mai mult decât strict ceea ce sunt.

Ramâne, desigur, un statut simbolic înca foarte pregnant. Prin natura meseriei, medicul are privilegiul de a se pune zilnic în situatii la care non-medicul nu poate sau nu vrea sa aiba acces. Chirurgul atinge cu mâna lui organele interne. Urgentistul poate fi, el însusi, diferenta acuta dintre viata si moarte. Pe psihiatru ni-l imaginam adesea în prezenta „nebuniei”, a „abisului naturii umane”. (Si într-adevar, o garda la spitalul de psihiatrie întrece uneori imaginatia, ceea ce nu e neaparat de bine.) Aceste privilegii, reflectate real sau imaginar de ochii societatii, ne înconjoara ca o aura si medicul însusi e întrucâtva patruns sau convins de importanta sa.Dar daca e sa dam mastile jos, nu putem sa o facem cu jumatate de masura. Asa ca ma dezic bucuros si cu buna stiinta si de statutul meu simbolic.

În fine, nu îmi place psihiatria pentru ca mi-ar oferi o vedere asupra naturii ascunse a oamenilor, pentru simplul motiv ca psihiatria nu îmi ofera asa asa ceva.

Ceea ce îmi ofera este însa ocazia de a asculta niste povesti de viata extraordinare. În psihiatrie, povestea este principalul instrument de lucru. Alte specialitati au analize de laborator si imagistica medicala, mie îmi servesc cel mult ca diagnostic de excludere. Povestile nu sunt extraordinare în sensul exotic al delirului si deviantei, ci pentru ca sunt, toate, istorii ale rezilientei. De cele mai multe ori, nu am de-a face cu întâmplari teribile si fapte eroice, ci cu mica lupta secreta în fata adversitatii pe care o ducem foarte multi dintre noi. Sunt povesti comune, daca vreti, chiar daca uimitor de diverse si nu mai putin dramatice. Dupa mine, aici este adevarata profunzime tulburatoare a naturii umane, în rezilienta ei, nu în psihologiile abisale.

Si daca sunt povesti de zi cu zi, de ce ar fi psihiatria deosebita în vreun fel? Exista mai multe raspunsuri posibile.

Unul dintre ele este asimetria relatiei cu pacientul. Pacientii nu îmi sunt în prealabil prieteni, ci necunoscuti, ceea ce e important pentru ca eu nu fac parte înca din povestea lor. Perspectiva mea este de la început diferita. Toma d’Aquino spunea ca uneori, pentru a putea aprecia un prieten, trebuie sa îl privesti de la distanta: cam asa e si cu psihiatria. Sigur, cu timpul, relatia se schimba, apare labirintul transferului/contratransferului (ca nu sunt psihanalist nu înseamna ca sunt scutit), dar pâna la capat datoria mea va fi sa-mi pastrez, pe cât pot, viziunea de ansamblu. Mai mult, interesul meu nu poate fi unul estetic, ci în mod obligatoriu altruist. Nu ca ma pretind o persoana altruista – as face eroarea fundamentala de atribuire, ci profesia mea ma obliga la un comportament altruist, ea având ca obiect interesul si binele celui din fata mea. Nu citesc o carte, ci stau de vorba cu un om în suferinta. Tocmai de aceea, povestile pe care le aud, ca psihiatru, sunt infinit mai pretioase decât orice carte as citi.

Efectul lor asupra mea, efect secundar, extern relatiei mele cu pacientul, e însa comun povestilor din carti si celor din viata: îmi extind trairea si experientele dincolo de granitele înguste ale propriei mele vieti. Pentru ca sunt psihiatru, viata mea e mai bogata. Si asta este motivul, egocentric si egoist, pentru care iubesc psihiatria. Este un dar în adevaratul sens al cuvântului, pentru ca nu am niciun merit ca sa îl primesc si, daca nu ma simt vinovat pentru el, trebuie sa ma simt mereu recunoscator.

Si daca am scris toata însemnarea de fata e pentru ca, pâna la urma, nu cred ca acest privilegiu trebuie sa-i apartina exclusiv psihiatriei sau domeniilor conexe. Cred ca tine de un mod de a asculta lumea din jur ce poate apartine si servi oricui. Pe mine, ma obliga meseria sa fiu interesat, si ma mai obliga sa clasific tot ce vad în sisteme voit reductioniste, fara de care nu as putea sa fac nimic în afara de ascultat. Imaginati-va ce orizonturi ni s-ar deschide daca pastra interesul asta mereu, nu doar la serviciu, dincolo de obligatii si etichete.